Pilda roții fără spițe – Despre lipsa unui scop în viață

Petre se simțea adesea ca un râu care curge la nesfârșit, dar nu știe unde se varsă. Avea o slujbă bună, o casă frumoasă, prieteni care-l apreciau, dar în sufletul lui zăcea o neliniște mută, o întrebare fără răspuns despre sensul tuturor acestora. Încerca să-și umple golul cu noi achiziții, cu excursii exotice, cu petreceri zgomotoase, însă bucuria lor era trecătoare, lăsând în urmă un ecou și mai adânc al neîmplinirii. Zilele se scurgeau una după alta, iar el își dădea seama că, deși părea să aibă totul, nu avea, de fapt, nimic cu adevărat esențial care să-i dea direcție.

Într-o dimineață de toamnă târzie, frământat de gânduri, Petre a pornit la drum pe un vechi drum de țară, în căutarea unei liniști pe care agitația orașului nu i-o mai oferea. A ajuns într-o poiană tăcută, unde, lângă un hambar părăsit, a zărit un obiect neobișnuit. Era o roată de căruță, nu una oarecare, ci una de o frumusețe aparte. Lemnul ei era sculptat cu o măiestrie rară, perfect rotundă, netedă și lucioasă, parcă proaspăt scoasă din mâinile unui meșter iscusit. Petre s-a apropiat, fascinat de armonia formei, de culoarea caldă a lemnului, de migala cu care fusese șlefuită.

A atins-o cu vârful degetelor, simțind finețea suprafeței. Însă, oricât de impecabilă ar fi fost, roata zăcea imobilă, rezemată de peretele hambarului, ca o statuie inutilă. Privea la ea și înțelegea de ce. Îi lipseau spițele, acele brațe modeste, dar vitale, care ar fi trebuit să o lege de butuc și să-i transmită puterea de mișcare. Fără ele, era doar un cerc frumos de lemn, fără niciun rost practic, incapabil să-și împlinească menirea de a purta o căruță, de a duce poveri sau de a străbate drumuri.

Petre a stat mult timp acolo, privind roata fără spițe. În tăcerea poienii, o înțelegere profundă i-a luminat mintea. Și-a dat seama că viața lui, oricât de "frumoasă" ar fi fost în aparență, era la fel de imobilă și neîmplinită precum acea roată. Îi lipseau "spițele" esențiale: legătura cu un scop mai înalt, cu Dumnezeu, cu valorile veșnice care dau sens și direcție. Fără aceste spițe spirituale, toate "frumusețile" lumești nu erau decât un cerc gol, un efort inutil. În acea clipă, a simțit o dorință arzătoare de a-și găsi spițele, de a lega butucul inimii sale de roata vieții cu firul credinței.