Pilda izvorului acoperit de mușchi și licheni – Despre ascunderea dependenței de alcool/calmante

Dinu se simțea tot mai singur, chiar și acasă. Seara, după ce soția lui, Ana, adormea, el se furișa în bucătărie și își turna un pahar, apoi încă unul. Îi promisese Anei că va reduce, dar acum ajunsese să bea mai mult, ascuns, crezând că nimeni nu observă. Într-o sâmbătă, hotărâți să se bucure de natură, Dinu și Ana au pornit într-o drumeție prin pădurea de lângă sat.

După o oră de mers pe cărare, Ana, obosită, a zărit o lespede mare, acoperită de un covor des de mușchi și licheni, aproape invizibilă sub frunzișul uscat. „Uite, Dinu, o stâncă bună de odihnă!”, a zis ea, așezându-se. Dinu s-a apropiat, și-a sprijinit palma pe suprafața rece și, dintr-o dată, a simțit o adiere umedă, un miros proaspăt de pământ ud. Cu o curiozitate neașteptată, a început să îndepărteze încet frunzele, apoi mușchii groși, unul câte unul. Sub ele, a descoperit o mică fisură, iar dintr-însa, un firicel subțire de apă cristalină își croia drum, abia șoptind.

„Uite, Ana, nu e o stâncă oarecare! E un izvor ascuns, aproape uscat de atâta acoperiș!”, a strigat el, uimit. Ana s-a ridicat și a privit cu atenție. Într-adevăr, sub stratul gros de verdeață și pământ, izvorul se lupta să iasă la lumină. Dinu a continuat să curețe, simțind cum apa devine tot mai rece și mai puternică. Pe măsură ce îndepărta greutatea de pe lespede, simțea o strângere ciudată în piept, o recunoaștere dureroasă.

Când apa a început să curgă mai limpede și mai abundent, a simțit o eliberare, dar și o teamă. A înțeles că așa cum izvorul era sufocat sub greutatea mușchilor, tot așa și el își ascundea propria suferință sub un văl de tăcere și alcool, crezând că nimeni nu va observa. Privind apa curată, i-a spus Anei, cu o voce stinsă: „Ana, simt că și eu sunt un izvor ca ăsta, acoperit. Cred că am nevoie de ajutor.” Ochii Anei s-au umplut de lacrimi, nu de tristețe, ci de o speranță neașteptată. Era începutul unui drum nou, dificil, dar de data aceasta, împreună. Ei au rămas acolo, lăsând izvorul să respire, simțind cum lumina soarelui pătrundea din nou în locul întunecat. Apoi, Dinu a luat o gură de apă rece, simțind cum viața, de mult ascunsă, începea să se trezească în el. Era un gust amar, dar și unul de izbăvire, o promisiune tăcută de vindecare. Întors acasă, Dinu i-a spus Anei totul, cu lacrimi în ochi, știind că abia acum începea cu adevărat lupta. Dar nu mai era singur.