Stejarul mândru și trestia smerită – Despre puterea de a te pleca
În marginea unei păduri bătrâne, un stejar uriaș se mândrea în fiecare zi în fața unei trestii subțiri de pe malul lacului: „Uită-te la mine, sunt puternic, am rădăcini groase, nicio furtună nu mă clatină! Tu ești slabă, te pleci la fiecare adiere de vânt și n-ai nicio demnitate”. Trestia cea simplă a tăcut și doar a zâmbit în adierea dimineții, lăsând cuvintele grele să treacă pe lângă ea.
La câteva săptămâni, o vijelie cumplită, o adevărată urgie, a lovit ținutul. Stejarul a rămas rigid, opunându-se cu toată forța și mândria lui în fața vântului năprasnic, până când, la miezul nopții, trunchiul i s-a rupt în două cu un zgomot asurzitor. Trestia, în schimb, s-a plecat până la pământ, lăsând valul de uragan să treacă peste ea. Când furtuna s-a potolit, trestia s-a ridicat nevătămată în razele soarelui, în timp ce falnicul stejar zăcea prăbușit în noroi.
În viața de zi cu zi, mândria și încăpățânarea oarbă ne distrug sufletul și relațiile cu ceilalți. Omul rigid, care nu știe să-și ceară iertare, care nu se lasă niciodată mai prejos și vrea mereu să aibă ultimul cuvânt, se va prăbuși zgomotos la prima încercare grea a vieții. Smerenia nu înseamnă slăbiciune sau lașitate, ci înțelepciunea sfântă de a te pleca în fața încercărilor pentru a rămâne în picioare.
Doamne, ceartă mândria din sufletul meu și dă-mi înțelepciunea trestiei, ca să știu să mă smeresc la timp!
Conținut generat cu asistență AI.
Comentarii
0Se încarcă...