Pilda Pânzei de Păianjen Aurite – Despre laudele deșarte

Mihai, un băiețel cu ochi ageri, se plictisea teribil într-o după-amiază lungă de vară, undeva, într-un colț uitat al podului bunicilor. Soarele, strecurându-se prin crăpăturile vechi ale acoperișului, picta dungi luminoase pe podeaua prăfuită. Se simțea singur, visând la jocuri de-a v-ați ascunselea și la râsete cu alți copii, dar azi era doar el și liniștea îmbătrânită a podului.

Dintr-odată, o rază mai puternică a căzut pe un perete întunecat și i-a atras privirea. Acolo, într-un ungher plin de praf și uitare, se afla o pânză de păianjen, cenușie și aproape invizibilă. Numai că acum, în lumina aceea aurie, pânza părea... vie. Era acoperită de o pulbere fină, strălucitoare, ca și cum cineva ar fi presărat-o cu steluțe mici de aur. Era o priveliște neobișnuită, de-a dreptul fermecătoare. Mihai s-a apropiat, fascinat, și a întins o mână mică să o atingă, dar a ezitat.

Nu-i venea să creadă că o asemenea frumusețe se putea ascunde într-un loc atât de simplu. Curând, a auzit-o pe bunica urcând scările scârțâitoare. „Bunico, bunico! Vino să vezi ce minune am găsit!” a strigat Mihai, entuziasmat. Bunica s-a apropiat, iar ochii ei blânzi au privit spre colțul luminat. „Ce ai găsit, dragul meu?” a întrebat ea, zâmbind. Mihai i-a arătat pânza, care, în lumina aceea caldă, părea de-a dreptul prețioasă, o podoabă rară. Bunica a privit-o cu atenție, a zâmbit iar, dar de data aceasta cu o nuanță de tristețe în privire. „E frumos, copile, dar știi ce este cu adevărat?”

Mihai a clătinat din cap, așteptând cu nerăbdare explicația. Bunica a întins ușor degetul și a suflat. O parte din pulberea aurie s-a împrăștiat în aer, iar pânza, acum mai vizibilă, era de fapt goală, fără niciun fluture prins, fără nicio muscă. Era doar o plasă subțire, un desen delicat de fire, dar complet lipsită de viață și de rolul ei adevărat. Strălucirea de aur nu era a ei, ci doar o iluzie, o aparență efemeră, adusă de praful aurit al soarelui.