Pilda pârâului ce ocolește pietrele – Despre iertarea continuă și curgerea vieții

Mihai, cu genunchii juliți și o inimă strânsă de supărare, stătea pe marginea pârâului. Mai devreme, la joacă, fusese împins de un băiat mai mare și acum, în loc să alerge prin pădure, simțea cum lacrimile îi urcau în ochi. Se simțea nedreptățit și o furie mocnită îi fierbea în piept la gândul că nu spusese nimic, că fusese prea uimit să reacționeze. Acum, tot ce își dorea era să se răzbune.

Privind apa, a observat cum un pârâu cristalin curgea lin la vale, murmurând un cântec blând, ca o șoaptă veche. În drumul său, pârâul întâlnea pietre mari, unele rotunde și netede, altele ascuțite și colțuroase, ieșite din albia sa ca niște guri deschise. Mihai se aștepta ca apa să se oprească, să se tulbure sau să facă spume, lovindu-se de ele cu putere. Însă, spre marea lui uimire, pârâul își schimba cursul cu o blândețe uimitoare. Nu se oprea, nu se înfuria. Pur și simplu, ocolea fiecare obstacol, alunecând cu o grație tăcută, ba pe o parte, ba pe cealaltă, ba făcând o mică buclă, ba împărțindu-se în două fire subțiri pentru a se reuni apoi, un pic mai jos, într-un singur curent, continuându-și drumul limpede și neîntrerupt.

Mihai a urmărit multă vreme jocul apei. Observa cum, deși pietrele rămâneau la locul lor, neclintite, pârâul trecea mai departe, purtând cu el frunze uscate și mici crenguțe, fără să se agațe de nimic. Lumina soarelui se oglindea în unduirile sale, făcând suprafața să pară o broderie de sclipiri aurii. Băiatul a realizat că apa nu-și pierdea din claritate, nu se învolbura de fiecare dată când dădea de o piatră. Mai mult, părea că, ocolind obstacolele, își găsea chiar o forță nouă, o hotărâre tăcută de a ajunge la destinație.

S-a ridicat încet, scuturându-și genunchii de pământ. Gândul răzbunării, care îi strângea inima mai devreme, părea acum mic și neînsemnat, ca o pietricică ce nu putea opri curgerea limpede a apei. A privit încă o dată pârâul, apoi a pornit înapoi spre casă, simțind o ușurare ciudată, ca și cum ceva din el se limpezise. Nu mai voia să se oprească la piatra aceea ascuțită, ci să-și continue propriul drum, curat și fără resentimente.