Pilda labirintului de oglinzi deformate – Despre iluzia recuperării în jocuri de noroc

Era o seară ploioasă, iar Andrei, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, abia mai asculta ce-i spunea soția sa, Maria. De câteva săptămâni, o umbră se așternuse peste casa lor, o umbră pe care Maria o simțea, dar nu o putea prinde în cuvinte. „Iar stai cu ochii în telefon, Andrei? Ai promis că ieșim la o plimbare, măcar până la colț, să luăm o gură de aer,” spuse Maria, cu o tristețe abia reținută în glas. Andrei, fără să-și ridice ochii, mormăi: „Imediat, imediat, trebuie doar să mai verific ceva. Poate acum e, simt eu.”

În mintea lui, Andrei se simțea ca într-un labirint de oglinzi deformate. Fiecare „rotire” a ecranului îi arăta o imagine nouă, uneori aproape de ceea ce-și dorea, alteori complet distorsionată. Își amintea cu exactitate momentul când pierduse o sumă mică, dar semnificativă, și cum, de atunci, fiecare joc nou promitea că va „recupera” ceea ce pierduse. „Dacă mai pun puțin, o să-mi iau înapoi banii,” îi spusese el înșelător propriei conștiințe, încercând să justifice orele petrecute. Era convins că, undeva, în următoarea oglindă, îi va apărea acea imagine perfectă a victoriei, a banilor pierduți care se întorceau, chiar înmulțiți.

Maria se apropie de el și, cu o blândețe care ascundea o profundă îngrijorare, îl întrebă: „Ce anume simți, Andrei? Că ești mai fericit, că ești mai împlinit?” El tresări, ca trezit dintr-un somn adânc. „Nu înțelegi, Maria, dacă nu încerc, nu am cum să recuperez. Trebuie să mă țin, să fiu perseverent, să găsesc oglinda aia care-mi arată realitatea așa cum vreau eu să fie, cu banii înapoi.” Dar, de fiecare dată când credea că a găsit calea, se trezea mai adânc în labirint, cu mai puține resurse și cu o imagine tot mai deformată a propriei sale vieți și a priorităților. Oglinzile îi arătau succesul la un pas, iar el continua să le urmărească, orbit de iluzie.

Privind-o pe Maria, cu ochii ei triști și obosiți, Andrei a simțit o strângere de inimă. Oglinda din fața lui reflecta acum nu o promisiune de câștig, ci imaginea unei vieți care se destrăma, a unei relații care suferea. Mâna lui s-a oprit deasupra ecranului, iar degetele, care până atunci tastaseră cu o febrilitate bolnavă, au rămas nemișcate. Realitatea, așa cum era ea, dureroasă și neplăcută, se arăta acum în fața lui, deasupra oricărei iluzii. Fără să mai spună nimic, a închis telefonul, iar zgomotul sec al închiderii a părut să spulbere toate oglinzile din labirintul lui interior.