Pilda vasului cu gaură ascunsă – Despre datoriile și cumpătarea ascunsă

Ionel, un om muncitor și mândru de agoniseala lui, se așezase într-o seară în fotoliu, oftând adânc. Soția sa, Maria, îl privea cu o sprânceană ridicată. „Ce e, Ionel? Te-a secat ziua asta la fel de tare ca luna asta la portofel?” Ionel a zâmbit slab. „Nu e vorba doar de ziua de azi, Marie. De când am mutat vasul cel mare de cristal, cel pe care l-am primit de la bunica, în sufragerie, am senzația că ceva nu e în regulă.”

Maria a mers să admire vasul. Era o piesă splendidă, plină ochi cu apă limpede, așezată pe o măsuță lucioasă. „E magnific, Ionel. Te tot lauzi cu el de când l-ai pus aici. Și pe bună dreptate.” Ionel a oftat din nou. „Da, e frumos. Dar parcă, nu știu, se golea mai repede decât ar trebui. Îl umpleam dis-de-dimineață, și seara parcă nivelul era deja mai jos. Îmi ziceam că poate e de la căldură, că se evaporă, dar tot nu-mi dădea pace.”

S-a apropiat de vas și a început să-l cerceteze cu atenție. A trecut degetele pe suprafața netedă, a inspectat marginile, dar nimic. Însă, când s-a aplecat mai bine și a atins baza vasului, a simțit o adâncitură minusculă. A privit cu ochii măriți și abia atunci, în lumina reflectată, a zărit-o: o gaură aproape invizibilă, cât un vârf de ac, prin care apa se prelingea, lent, dar sigur, pe sub vas, în abia perceptibile picături. „Uite, Maria! Uite ce-i aici!” i-a spus el, arătându-i. „Ani de zile am crezut că am o sursă inepuizabilă de apă, un vas care se golește doar de la sine, prin evaporare. Și tot timpul a avut această gaură ascunsă, care îmi secătuia resursele încet, fără să-mi dau seama.”

Maria a înțeles imediat. „Exact ca acele cumpărături mici, Ionel. Acele mici „merit și eu” sau „nu e mult” care se adună. Nu le vezi, nu le simți pe moment, dar la sfârșitul lunii, vasul e aproape gol.” Ionel a dat din cap, aprobând. „Și nu doar cumpărăturile. Acele mici răbufniri de orgoliu, acele mici amânări, acele mici uitări de a face un bine. Toate sunt găuri ascunse care ne secătuiesc pacea și sufletul, până când rămânem goi, fără să știm unde s-a dus totul.”