Pilda oglinzii pătate și a chipului distorsionat

Într-un colț prăfuit de atelier vechi, unde lumina soarelui abia își făcea loc printre geamurile murdare, meșterul tâmplar Nicuța găsise o oglindă uitată. Era o piesă veche, cu rama scorojită și sticla pătată de vreme și de stropi de vopsea uscată. Nicuța, un tânăr plin de sârguință, dar și de o curiozitate aparte, obișnuia să-și petreacă momentele de odihnă privind în reflexia ei.

Nu știa de ce, dar chipul său, văzut prin petele acelea, i se părea mereu altfel. Uneori, o pată îi alungea nasul, alteori, o crăpătură îi deforma zâmbetul. Treptat, a început să creadă că acel chip distorsionat era singura lui realitate, că așa arăta el de fapt. Mai mult, când privea în oglindă chipurile celor care intrau în atelier, le vedea și pe ele la fel de neclare și de schimbate, judecându-le parcă înainte de a le vorbi.

Într-o zi, un ucenic mai vechi, care observa de multă vreme această ciudată preocupare a lui Nicuța, i-a spus cu blândețe: „Meștere, de ce te tot uiți în oglinda aceea veche? Nu vezi că e plină de pete și de zgârieturi? Cum poți să te încrezi în ceea ce-ți arată?” Nicuța, iritat, a răspuns: „Dar așa sunt toți, măi, așa e lumea! Toți sunt stâlciți, vezi bine!” Ucenicul a zâmbit trist și a întins o cârpă curată către el. „Încearcă să o ștergi, măcar o dată, cu o cârpă curată și cu puțină apă. S-ar putea să te miri de ce vei descoperi.”

Nicuța, deși sceptic, a luat cârpa. A început să frece cu sârg, întâi o mică porțiune, apoi tot mai mult. Cu fiecare ștersătură, petele dispăreau, iar suprafața oglinzii devenea limpede. Când, în cele din urmă, a privit din nou, chipul său era clar, iar trăsăturile erau așa cum le știa de la o fotografie veche. A privit în jur și, prin oglinda curată, a văzut chipurile colegilor sale luminoase și firești. În acel moment, a înțeles că nu lumea era distorsionată, ci doar oglinda prin care o privea el.