Pilda grădinarului și a pământului bătătorit – Despre cum ne deschidem inima

Un tânăr s-a plâns duhovnicului său că, deși citește Psaltirea și acatistele, cuvintele sfinte par să alunece pe lângă el fără să-i lase nicio trăire: „Părinte, sunt ca un zid de piatră. Citesc mult, dar inima mea rămâne goală și rece”. Bătrânul l-a luat de mână și l-a dus în grădina mănăstirii, opriindu-se în fața unei cărări bătătorite de pașii pelerinilor.

Bătrânul a luat un pumn de semințe de flori și le-a aruncat pe pământul acela tare ca betonul: „Crezi că vor răsări aici, tată?”. „Nu, părinte, pământul e prea bătătorit, iar păsările le vor mânca imediat”. Atunci, bătrânul a luat o sapă, a săpat adânc pământul cărării, l-a fărâmițat, l-a udat cu apă și a pus semințele în adânc. I-a șoptit ucenicului: „Vezi? Pământul e același, dar starea lui s-a schimbat. Cărarea bătătorită este mintea ta plină de bârfe, griji deșarte și mândrie”.