Pilda ceasului solar și a norului trecător – Despre răbdarea în așteptarea luminii divine

Era o zi de vară dogoritoare, iar badea Gheorghe stătea pe prispa casei, cu ochii țintă la grădina de zarzavaturi, gândindu-se la seceta care-i chinuia recolta. De câteva săptămâni, pământul era crăpat, iar frunzele legumelor atârnau ofilite, ca niște steaguri de predare. Speranțele îi erau mai subțiri decât firele de iarbă uscată, iar inima îi era strânsă de-o teamă că munca-i de-un an se va alege cu praful.

Pe masa de piatră din curte, un ceas solar, o moștenire veche de la bunicul său, își îndeplinea măreț menirea. Atât timp cât soarele îi mângâia cadranul, umbra gnomonului arăta cu precizie fiecare oră, indiferent de frământările vremii. Badea Gheorghe îl privea adesea, găsind în el o formă de liniște, o confirmare că timpul merge înainte, chiar dacă el simțea că stă pe loc.

Într-o dimineață, însă, un nor mare și dens a apărut de nicăieri, acoperind brusc soarele. Întreaga curte s-a cufundat într-o umbră rece, iar ceasul solar, până atunci mândru și precis, a devenit dintr-o dată inutil. Umbra gnomonului a dispărut, iar badea Gheorghe a simțit cum, odată cu lumina, îi dispare și puținul optimism care-i mai rămăsese. „Așa e și viața mea acum”, a șoptit el, privind cerul, „totul acoperit de un nor gros, de care nu știu când mă voi mai lepăda.” Ore întregi, norul a persistat, iar ceasul a rămas mut, ca un martor tăcut al așteptării.

Vecinul său, Ion, trecând pe acolo, l-a găsit pe Gheorghe cu capul în mâini. „Ce-i, vecine, te-a-nvins norul?” l-a întrebat el, arătând spre ceas. Gheorghe a ridicat privirea, oftând. „Aștept. Ce altceva să fac? Nici ceasul nu mai știe să-mi spună cât e.” Ion a zâmbit blând. „Ceasul știe, vecine. El știe că soarele e acolo, chiar dacă noi nu-l vedem. El știe că umbra se va întoarce când norul va trece. El stă și așteaptă, fără să se frământe.”

Și, într-adevăr, pe măsură ce după-amiaza se apropia, norul a început să se risipească, lăsând loc, mai întâi timid, apoi tot mai puternic, razelor de soare. Prima rază a atins cadranul ceasului, iar umbra a apărut din nou, exact la locul ei, indicând ora cu aceeași precizie de dinainte. O ploaie caldă, binecuvântată, a început să cadă, udând pământul uscat. Badea Gheorghe a simțit o ușurare în inimă și a zâmbit, privind ceasul solar care, sub ploaie și soare, își reluase măreția.