Pilda ceasului de nisip și a sacului spart – Despre irosirea atenției
Un ucenic s-a plâns bătrânului său duhovnic că, deși petrece ore în șir citind cărți sfinte și acatiste, simte că sufletul îi rămâne gol și sec: „Părinte, parcurg zeci de pagini în fiecare zi, dar cum închid cartea, nu mai țin minte nimic și cad în aceleași mizerii”. Bătrânul a mers în chilie și a adus un ceas de nisip mare și un sac vechi din pânză, plin de găuri mici pe la colțuri.
„Tată, ia acest sac și cară apă de la izvor în el”, i-a spus bătrânul. Ucenicul a alergat, a umplut sacul, dar până să ajungă înapoi la chilie, toată apa s-a scurs prin găuri, lăsând pânza doar umedă și plină de noroi. Bătrânul a întors ceasul de nisip și i-a șoptit: „Vezi cum curge nisipul? Bob cu bob, în tăcere și cu rânduială. Sacul tău spart este mintea ta împrăștiată. Degeaba torni în ea mări de cuvinte sfinte, dacă o lași plină de găurile bârfei, ale televizorului și ale curiozității deșarte”.
Citim rugăciuni pe fugă, cu ochii pe telefon sau cu mintea la ce a mai făcut o vecină, iar apoi ne mirăm că nu simțim harul. Rugăciunea nu se măsoară cu kilogramul sau cu numărul de pagini, ci se măsoară cu picătura de atenție și zdrobire a inimii. Mai bine trei stihuri spuse rar, cu mintea adunată și cu lacrimi de căință, decât zece capitole citite mecanic ca să bifezi o regulă din mândrie. Pune dop găurilor din sufletul tău astăzi!
Doamne, adună mintea mea cea împrăștiată în timpul rugăciunii și mă învață să Te caut cu toată atenția inimii mele!
Conținut generat cu asistență AI.
Comentarii
0Se încarcă...