Pilda albiei de râu secate și a izvorului ascuns – Despre recunoștința pentru sursele de har uitate

Satul Valea Dorului, odinioară o splendoare de verdeață și susur de ape, se zbătea de câteva luni într-o secetă cumplită. Casele stăteau tăcute sub soarele dogoritor, iar albia râului, pe unde altădată copiii se jucau și femeile spălau rufe, era acum doar o crăpătură uscată în pământ. Gheorghe, un om muncitor, cu palmele bătătorite de muncă, privea cu tristețe la lanurile de porumb uscate și la fântânile aproape goale. Oamenii vorbeau tot mai des de plecare, de părăsirea locului unde bunicii lor își trăiseră întreaga viață.

Într-o dimineață, Gheorghe a simțit o chemare lăuntrică, o îndeamnă să pornească în amonte, pe vechiul drum al apei. Nimeni nu mai urcase acolo de ani buni, de când râul curgea din abundență. A mers ore în șir, printre pietre rostogolite și vegetație uscată, cu speranța firavă că va găsi o soluție. După un cot de deal, într-un loc uitat de lume, aproape acoperit de mușchi și pământ, a zărit o mică adâncitură. Ceva îl făcea să creadă că acolo, sub pietre, ar putea fi o sursă.

Cu mâinile goale, a început să curețe, să îndepărteze frunzele uscate și pământul adunat de vânt. Era o muncă migăloasă, sub soarele arzător, iar oboseala începea să-i cuprindă fiecare mușchi. „Poate e în zadar”, își spunea, dar totuși ceva îl împingea mai departe. Deodată, sub o piatră mai mare, a simțit o umezeală rece. A împins piatra, a mai curățat și, încet-încet, un fir subțire de apă a început să picure, apoi să curgă tot mai puternic.

Era un izvor, mic și modest, aproape acoperit de uitare, dar viu. Gheorghe a continuat să-l deschidă, să-l elibereze de povara pământului, direcționând cu grijă firul de apă către vechea albie. Încet, încet, apa a început să-și croiască drum, să ude pământul uscat și, după zile de muncă, a ajuns înapoi în sat. Oamenii au privit cu uimire și bucurie cum apa, ca o minune, umplea din nou albia râului. Acum, știau că binecuvântarea nu venise doar de la un râu mare, ci de la un izvor mic și uitat, pe care trebuiau să-l prețuiască și să-l îngrijească pentru totdeauna.