Sf. Ier. Spiridon, ep. Trimitundei, făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte)
Sinteză
Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în Cipru, în jurul anului 270, și a trecut la cele veșnice în jurul anului 348. Înainte de a fi ales episcop al Trimitundei (Cipru), a fost păstor de oi. A participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), unde, prin simplitatea sa, a uimit pe mulți, inclusiv pe filosofi, demonstrând dogma Sfintei Treimi cu o cărămidă (simbolizând pământul, focul și apa). Moaștele sale se află în insula Corfu, Grecia, și sunt cunoscute pentru faptul că se uzează, dând naștere credinței că sfântul „călătorește” pentru a-i ajuta pe credincioși.
Etimologie
Numele Spiridon provine din grecescul 'Spyridon' (Σπυρίδων), care se crede că derivă din 'spyridion', însemnând 'coș' sau 'coșuleț'.
Tradiții
Sfântul Spiridon este considerat patronul ciubotarilor, cizmarilor, tăbăcarilor, cojocarilor și oierilor. În ziua prăznuirii sale, pe 12 decembrie, se evită muncile casnice precum spălatul, cusutul sau curățenia, precum și înjugatul vitelor, pentru a asigura sănătate, spor și protecție împotriva bolilor și a pagubelor. Se crede că aghiasma de Sfântul Spiridon este tămăduitoare pentru diverse afecțiuni. Femeile însărcinate se roagă sfântului pentru a naște copii sănătoși.
Știați că?
La Sinodul I Ecumenic de la Niceea, Sfântul Spiridon, un fost cioban devenit episcop, a înfruntat un filosof arian (unele surse îl numesc Trufentie sau Evloghie) cu un argument fizic. A luat o cărămidă și, strângând-o, a demonstrat unitatea și treimea Sfintei Treimi: focul s-a ridicat în sus, apa a curs jos, iar pământul a rămas în mâna sa.
Iconografie
Sfântul Ierarh Spiridon este reprezentat ca un bătrân cu barbă lungă, despicată, purtând veșminte episcopale și o scufie (căciulă) sub forma unui coș împletit. Adesea, ține în mâna stângă Sfânta Evanghelie și binecuvântează cu dreapta. În unele icoane, este înfățișat ținând o cărămidă, amintind de minunea săvârșită la Sinodul de la Niceea.
Tropar parafrazat
Episcopul-cioban care a argumentat Treimea cu o cărămidă ne arată că teologia profundă nu cere erudiție, ci claritate de inimă și credință simplă.