Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului și mama sa, Sf. Antuza
Sinteză
Sfântul Ioan Hrisostom (circa 347-407), arhiepiscop al Constantinopolului, este considerat unul dintre cei mai mari predicatori și dascăli ai Bisericii. S-a născut la Antiohia și a studiat retorica cu renumitul Libaniu. După moartea mamei sale, Sfânta Antuza, a trăit șase ani în pustie, dintre care doi într-o peșteră, retragere care i-a afectat sănătatea. A fost arhiepiscop între anii 398-404, perioadă în care a combătut corupția clerului și a susținut milostenia, distribuind averile Patriarhiei. A fost exilat de împărăteasa Eudoxia și a murit pe drum, în Comana Pontului, la 14 septembrie 407, rostind cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Etimologie
Numele Ioan provine din ebraicul „Yohanan” sau „Yehohanan”, însemnând „Dumnezeu este milostiv”. Supranumele „Hrisostom” (din greacă „Chrysostomos”) înseamnă „Gură de Aur”, fiindu-i atribuit postum de posteritate pentru elocvența sa excepțională.
Tradiții
Pe 13 noiembrie, Biserica Ortodoxă îl sărbătorește pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Această zi este adesea menționată ca fiind înaintea Lăsatului de sec pentru Postul Crăciunului, care începe pe 14 noiembrie. Tradițiile includ participarea la slujbe, dăruirea de pomeni celor nevoiași și evitarea certurilor, pentru a avea parte de liniște și sănătate.
Știați că?
Cardinalul Silvano Piovanelli de Florența a dăruit în octombrie 1997 Bisericii Ortodoxe Române un fragment din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur. Acestea se află acum în Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului din București, unde sunt cinstite de credincioși.
Iconografie
Sfântul Ioan Gură de Aur este reprezentat în icoane ca un arhiepiscop, adesea ținând un pergament cu o predică sau o carte a Evangheliei și având mâna ridicată într-un gest de binecuvântare sau de vorbire, simbolizând elocvența sa de predicator.
Tropar parafrazat
Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar și în exil și pe patul de moarte, a rostit cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, lăsând o mărturie profundă a credinței și acceptării voinței divine, considerată un îndemn la bucuria creștină în orice împrejurare.