† Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii

Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii a fost un monah și sihastru român, care a trăit la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Născut în 1628, a dus o viață de negustor și familie până la vârsta de 62-64 de ani, când s-a retras la Schitul Iezeru din Munții Căpățânii, județul Vâlcea. A restaurat schitul și s-a nevoit într-o peșteră săpată de el însuși, unde a și fost înmormântat inițial. A trecut la cele veșnice în 1720 și a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Moaștele sale se află la Mănăstirea Iezeru.

Numele Antonie provine din latinescul 'Antonius', a cărui semnificație nu este pe deplin clară, posibil de origine etruscă. Prin etimologie populară, a fost asociat cu grecescul 'anthos', însemnând 'floare'. 'De la Iezeru' indică legătura cu Schitul Iezeru, numit după un mic lac (iezer) din zonă.

La Mănăstirea Iezeru din Vâlcea, pelerini vin să se închine la sfintele sale moaște și să viziteze peștera în care s-a nevoit, considerată locul său de nevoință.

Iconografia îl prezintă pe Sfântul Antonie ca un sihastru, adesea în contextul montan al Vâlcii, lângă peștera sa sau în apropierea schitului Iezeru.

Purtător al dorului dumnezeiesc și al rugăciunii neîncetate, Sfântul Antonie este un povățuitor al călugărilor și un ajutător al celor aflați în nevoi, mijlocind pentru pace și mare milă.