Pilda râului cu meandre și a barajului invizibil – Despre încrederea în Providență

Mihai, un băiețel de vreo șapte ani, își petrecea verile la bunici, într-un sat așezat pe malul unui râu ce-și făcea loc vijelios printre pietre. Lui Mihai îi plăcea să privească râul, să-i simtă forța, să-și imagineze cum apa aceea mereu în mișcare ajunge în lumi îndepărtate. Într-o dimineață, după o ploaie zdravănă, râul părea și mai nervos, mai grăbit, dar undeva mai în aval, undeva unde înainte era o porțiune dreaptă și rapidă, acum apa părea să se adune într-un loc, să se rotească puțin, apoi să-și schimbe direcția brusc, creând un cot larg.

Băiețelul a alergat spre bunicul său, arătând cu degetul spre râu. „Bunicule, s-a stricat râul! Nu mai merge drept, s-a lovit de ceva!” Bunicul, un om cu riduri adânci și o privire blândă, a zâmbit. „Hai să mergem să vedem, nepoate.” Au mers amândoi pe mal, iar când au ajuns în dreptul locului unde râul își schimba cursul, Mihai a rămas uimit. Deși nu vedea nimic concret, simțea că o forță nevăzută împingea apa, o făcea să se învârtă și să ia o altă direcție. „E un baraj, bunicule?” a întrebat el, confuz. „Dar de ce nu-l văd?” Bunicul i-a explicat cu blândețe că uneori, chiar dacă nu vedem obstacolul, el e acolo, un zid transparent, poate, care nu lasă râul să se ducă unde vrea el.

Apoi, bunicul i-a arătat ceva la care Mihai nu se gândise. Pe malurile noilor cotituri, apa se adunase și pământul din jur, până atunci uscat, acum era umed și verde. Flori sălbatice răsăreau, iar insecte zburau vesele. „Vezi, Mihai? Dacă râul ar fi mers mereu drept, apa n-ar fi ajuns niciodată aici. Acum, cu aceste cotituri, apa aduce viață nouă, udă pământul și ajută la creșterea a ceea ce altfel ar fi rămas uscat.” Mihai a privit lung la râu, la meandrele sale neașteptate, și a înțeles că, deși la început i se păruse o deviere, de fapt era o cale nouă, plină de frumusețe și rod.

În zilele următoare, Mihai nu mai privea râul cu îngrijorare. Se așeza pe mal, observând cu uimire cum apa, ghidată de barajul invizibil, dădea naștere unor mici oaze de verdeață. Acum, în loc să-i pară un râu „stricat”, îi părea un râu înțelept, care știa să aducă binele acolo unde nu te-ai fi așteptat. Iar imaginea barajului de sticlă, nevăzut dar puternic, a rămas adânc întipărită în mintea sa, ca o lecție despre felul tainic în care lucrurile se așează în lume.