Pilda grăuntelui de tămâie și a cărbunelui rece – Despre cum se activează rugăciunea

Un tânăr a mers la chilia unui bătrân pustnic, zicând: „Părinte, mă rog în fiecare zi, dar simt că rugăciunea mea este rece, se oprește în tavan și nu simt nicio bucurie. Parcă spun doar niște cuvinte goale dintr-o carte”. Bătrânul l-a dus la sfeșnicul din chilie, unde se afla o cădelniță din alamă, rece și curată. A luat un grăunte de tămâie curată, frumos mirositoare, și i l-a pus tânărului în palmă.

„Miroase tămâia asta, tată”, i-a spus bătrânul. „Are vreun miros?”. „Aproape deloc, părinte, miroase doar a rășină uscată”. Atunci, bătrânul a luat cu cleștele un cărbune aprins, roșu și plin de jar din sobă, l-a pus în cădelniță și a aruncat deasupra grăuntele de tămâie. În acea secundă, chilia s-a umplut de un fum alb, mirositor și subțire, care s-a ridicat direct spre cer. Bătrânul i-a șoptit: „Vezi, maică? Tămâia este rugăciunea ta, cuvintele pe care le rostești. Cărbunele aprins este inima ta. Cât timp inima ta e rece, nepăsătoare și plină de gânduri străine, tămâia nu scoate niciun miros”.