Pilda celor trei lumânări din sfeșnic – Despre scopul arderii noastre

Într-o biserică veche de piatră, pe un sfeșnic din aramă ardeau trei lumânări mari din ceară curată. Prima lumânare, simțind căldura flăcării, a început să se plângă plină de mândrie: „De ce trebuie să mă topesc eu aici, în întuneric, pentru niște oameni pe care nu-i cunosc? Uită-te cum curg picăturile de ceară de pe mine, îmi distrug frumusețea!”. Și s-a stins singură din cauza mândriei. A doua s-a deformat de frică, arzând strâmb și scoțând un fum negru, înecăcios.

A treia lumânare era simplă, subțire și arsă drept. Ea a tăcut și s-a lăsat mistuită de foc cu bucurie, trimițând o lumină caldă, galbenă și curată direct spre icoana Mântuitorului. Datorită luminii ei, un om deznădăjduit care plângea în colțul bisericii a găsit puterea să citească o rugăciune și s-a salvat de la moarte. Când lumânarea s-a topit complet, preotul a pus-o în cutia cu resturi sfinte, zicând: „Aceasta a fost o jertfă primită”.