Pilda celor trei cărămizi din zid – Despre valoarea smereniei în familie

Se povestește că la construcția zidului unei mari mănăstiri, trei cărămize de lut s-au așezat una lângă alta în rândul de la bază. Prima cărămidă, poleită cu un pic de var alb, a început să se mândrească: „Uitați-vă la mine cât sunt de frumoasă și de curată! Eu ar trebui să stau în vârful turnului, ca să mă vadă toți pelerinii când intră pe poartă”. A doua cărămidă a crăpat de invidie și a refuzat să se lase lipită bine cu mortar, mișcându-se din rând.

A treia cărămidă era simplă, arsă bine în cuptor și plină de urme de nisip. Ea a tăcut și s-a lăsat așezată adânc la baza zidului, primind pe umerii ei toată greutatea peretelui uriaș. După ani de zile, o furtună mare a lovit mănăstirea: prima cărămidă albă s-a cojit și s-a sfărâmat de îngheț, a doua a căzut din zid din cauza mișcării, iar singura care a ținut întreaga clădire în picioare a fost a treia cărămidă, cea ascunsă și smerită.