Fântâna cu apă tulbure – Despre mânia care orbește mintea

Un ucenic tânăr a mers la duhovnicul său din mănăstire, fiind extrem de tulburat și supărat pe un frate care îl jignise în fața tuturor la ascultare. „Părinte, nu mai pot îndura! Îmi clocotește sângele în vene de supărare, inima îmi bate ca un ciocan și vreau să merg acum la el să-i spun tot ce merită și să-mi fac dreptate!”. Bătrânul avvă l-a ascultat în tăcere, l-a luat blând de mână și l-a dus în curte, lângă o fântână adâncă.

Bătrânul a luat o piatră mare de pe jos și a aruncat-o cu putere în fântână. Apa a început să facă valuri mari, iar noroiul și nisipul de pe fund s-au ridicat la suprafață. „Ce vezi acum în apă, frate?”, a întrebat bătrânul. „Nimic, părinte, e doar noroi, mizerie și o mare tulburare, nu se vede nimic în adânc”. Cei doi au stat pe margine în tăcere preț de câteva minute, până când apa s-a liniștit complet, iar noroiul s-a depus din nou pe fund. „Dar acum ce vezi?”. „Acum e curată, părinte... Îmi văd chipul reflectat clar în apă, ca într-o oglindă”.