„Doamne, Îți las Ție bomboana mea!” – Despre inocența care deschide Cerul

O mamă credincioasă a mers duminica la biserică împreună cu băiețelul ei de doar patru anișori. Înainte de a pleca de acasă, bunica, vrând să-l împace ca să stea cuminte la slujbă, îi dăduse copilului o bomboană mare, frumos colorată, pe care micuțul o strângea în buzunar ca pe cea mai mare comoară a lui. În timp ce preotul slujea, iar mama se ruga cu evlavie și ținea capul plecat, copilul s-a desprins încet de lângă fusta ei și a mers cu pași mărunți spre icoana mare a Mântuitorului Hristos.

S-a uitat lung și cu multă curiozitate la chipul blând din icoană, a stat un pic pe gânduri, apoi și-a băgat mânuța în buzunar, a scos bomboana lui cea dragă și a așezat-o cu mare grijă pe rama de lemn a icoanei. S-a ridicat pe vârfuri și a șoptit atât de încet, încât doar îngerii să-l audă: „Doamne Iisuse, mama mi-a spus că Tu ai grijă de toți copiii din lume și că ești tare bun. Eu sunt mic și nu am altceva ce să-Ți dau Ție ca să-Ți mulțumesc, dar Îți las aici bomboana mea cea mai bună, ca să știi că Te iubesc tare mult!”. Un preot bătrân care trecea pe acolo a văzut toată scena, s-a oprit și a lăsat capul în jos, ștergându-și lacrimile de pe obraz.